Pericolul din ceașca de cafea

Deși sunt un mare băutor de cafea (beau cam 4 căni – e drept, cu lapte – zilnic) uite că în 4 ani n-am reușit să scriu mai mult de 4 articole (și alea slabe de tot) pe situl ăsta. Vorba ceea, cafeaua se bea, nu se scrie! Hai să vedem cum stă treaba, totuși, că cică urmează scumpiri.

Cea mai proastă cafea este Robusta, oricum mai ieftina decât Arabica, iar cea mai ieftina robusta e aia care vine din Vietnam și tarile vecine, unde solul e contaminat cu celebrul Agent Orange și cu îngrășăminte din vremea agriculturii intensive de după război. De vreo doi ani am început să beau cafea la capsule (avem dozator și acasă și la job, nu se mai poate fără), conștient că băutura asta e  un bici inutil.

După trei luni fără cafea cică ești super zen (de încercat în valul 4), dormi ca ursul și cică viața devine mai color. După ce am răsfoit câteva bloguri de obsedați de cafea, am înțeles că ceea ce bem noi, nepricepuții, ar fu un fel de zeama. Pentru gusturi alese îți trebuie mașini și râșnite de la câteva mii de lei in sus, pana la mii bune de euro.

Oricât mi-ar plăcea cafeaua, n-am înnebunit să dau sumele vehiculate de băutorii adevărați. 90% din localuri nu sunt în stare să facă niște cartofi prăjiți care să nu miroasă a rânced și fripturi care să nu fie talpă de pantofi și tu ai pretenții să bei cafea bună? O cafea preparată adecvat are spumă fină deasupra și un gust mai complex, nu doar amar.

Cafeaua buna are o aromă anume, nu e extraordinar de amară. Lavazza Oro, una dintre cele mai scumpe, scrie pe ea ca e “dolce” – un amar dulceag aromat. Cafeaua “tipo Napoli” e și ea mai specială, ca un fel de dulceață. Sau ca diferența dintre un măr acru și-un măr ionatan: acrișor-dulce. Hai că ne mai citim!